Şi-a pierdut Sundance sufletul?

La ediţia a 30-a, festivalul independent care l-a descoperit pe Tarantino, se confruntă cu critici dure la adresa comercializării propunerilor sale.

Lui Garth Janings i s-a părut foarte straniu faptul că organizatorii festivalului Sundance i-au cerut diametrul torsului său. Cel de-al doilea lung-metraj al său, Son of Rambow, a fost acceptat in festival pentru reflecţia pe care o avea, şi nu părea sa existe un motiv logic pentru cererea lor.

Sundance celebrează anul acesta 30 de ani şi a pretins mereu ca regizorii să fie in centrul atentiei. Nu se explică de ce in ultima vreme piata cinematografica independenta s-a transformat intr-una mult mai prospera. Ceea ce se vroia o mostră de pelicule de cinema independent, putin conventionala, sărbătorită intr-un colt din Utah (Statele Unite), s-a transformat intr-o orgie de oferte prevestitoare de Oscar intre marile intreprinderi cinematografice avide de a purta următoarea cruce a cinema-ului independent şi comercial.

In editia de anul acesta, ce va avea loc pe 17 ianuarie cu un juriu prezidat de Quentin Tarantino, se vor prezenta aproximativ 3.000 lung-metraje, din care juriul de la Sundance accepta doar 125, ce vor fi proiectate timp de 10 zile.

In 1978, cand un licentiat in cinema a fondat Utah/US Film Festival in Salt Lake City, acest eveniment avea ambitia de a programa o retrospectiva a filmelor clasice americane, de a conduce dezbateri cinematografice şi de a celebra un concurs de pelicule din afara sistemului, facandu-le sa ajunga la publicul larg. Entuziasmul fondatorului a fost imbratisat de serviciile mai multor prieteni, tovarasi şi rude. Sotia lui Robert Redford, Lola, pe atunci studenta entuziasta, a fost primul presedinte al juriului festivalului.
Festivalul atragea numai entuziastii dedicati, si, chiar daca ambitiile lor erau demne, filmele erau mediocre. Dupa primul an, festivalul avea o datorie de 27.000 de euro. După sase ani de deficit permanent, salvarea a venit de la Redford, care a acceptat sa se ocupe de gestionarea banilor festivalului prin intermediul Institutului sau, Sundance, fondat in 1981, ce rasplatea regizorii tineri.
Un sofer de autobuz ii conducea pe cei cativa asistenti ai festivalului. În 1988, Steven Soderbergh a condus chiar el vehiculul, ca voluntar. Iar in anul urmator s-a intors cu filmul sau de debut “Sex, minciuni şi casete video”. Filmul nu numai ca a meritat Premiul Publicului, chiar a dezlantuit un razboi de oferte intre studiouri şi a reusit sa stranga mai mult de 17 milioane de euro. S-a transformat in chintesenta succesului intelectual de la sfarsitul anilor ‘80.

In 1992, un fost angajat al unui videoclub, pe nume Quentin Tarantino, a prezentat primul sau lung-metraj, Reservoir dogs, in festival. Filmul a fost achizitionat de Miramax, producator independent de mare success, condus de fratii Harvey şi Bob Weinstein, o pereche de impresari deja celebra. De la Reservoir dogs, niciun reprezentant, producator, companie sau actor in rol secundar nu a mai indraznit sa piarda Sundance-ul. Hotelurile si-au marit costurile, in timp ce Park City (cu 8.000 de locuitori) incerca sa se adapteze la cresterea numarului de vizitatori, care ajunsese la 52.000.

“Succesul atrage banii şi banii atrag succesul”, semnala John Anderson, critic de film. "Redford se simte atras de el. Nu-i convine ca Britney Spears şi Lindsay Lohan se plimba pe bulevardul principal, dar este constient ca acest fapt aduce anumite recompense”.